Ce am citit în august 2025

„Cântec deasupra cenușii” de Ramona Gabăr și „Mercury Pictures Presents” de Anthony Marra

Da, doar două cărți. Nu a fost o lună prea prolifică pentru citit, dar nu din cauză că mi-aș fi petrecut prea mult timp la plajă sau pe marginea piscinei (am petrecut de fapt zero timp în aceste ipostaze, din păcate).

Și, de fapt, este impropriu spus că am citit două cărți. Vă explic mai jos.

Photo by Elin Melaas on Unsplash

„Cântec deasupra cenușii” de Ramona Gabăr (2025)

Am început această carte cu un entuziasm rar. Pentru că premisa mi s-a părut superbă. În plus, îmi plac mult basmele - mai ales cele reimaginate/reinterpretate.

«Un basm punk despre ciclicitatea istoriei și despre miturile care hrănesc răul, dar și binele din noi.

Baba Iana și Baba Draga, două surori vrăjitoare, își măsoară puterile în farmece, peste spații și timpuri, și ajung să pună un rămășag pentru a vedea care e cea mai pricepută într-ale magiei ce hotărăște mersul lumii. Așa se face că prima dintre ele își dedică viața unei fete splendide, Ana, care vrea să-și depășească condiția umilă, iar cea de-a doua unui băiat născut din fețe împărătești, Kostei, crescut fără dragoste, învățat să devină un cârmuitor nemilos. Ițele se încurcă și se descurcă în negurii vremurilor, iar pe scenă apar oameni de rând, regi, regine, prinți, ba chiar și o creatură mitologică, Drăcavacu. Ies la iveală descântece, un ou prețios, intrigi, iar sângele se varsă fără măsură. Până când încercarea de peste veacuri este dusă la bun sfârșit. Sau nu.

Trăgându-și seva din folclorul slav, pe care îl reinterpretează într-o cheie feministă, Cântec deasupra cenușii este un basm punk despre întunericul și raza de speranță din umanitate.

O carte cum nu veți mai citi vreodată.

„Schema narativă a basmului îi oferă Ramonei Gabăr alibiul perfect pentru a scrie despre tiranie, războaie și atrocități de neînțeles, într-o manieră care amintește că răul e același, indiferent de epocă și de înfățișările în care apare travestit.

Istoriile curg năvalnic înapoi și-nainte, iar scriitoarea reușește să scoată o întreagă lume din ițele limbajului colorat și fluid al unor vremuri dispărute. Ca într-un ciob de oglindă fermecată, ni se perindă pe sub priviri cortegiul durerilor, nedreptăților și crimelor, pentru ca în final echilibrul să fie restabilit prin scânteierea diafană a binelui. Un basm despre prea omenescul din noi, cu toate pulsiunile lui malefice, înfrânte doar de puterea minților capabile să îmbrățișeze cunoașterea și iertarea.”» (nemira.ro)

Și, probabil, dacă nu aș fi avut tocmai acest fond de pasionat de basme (am citit foarte multe, încă de când eram mică, inclusiv legende populare culese de etnologi) aș fi reușit să apreciez cartea. Din păcate (și pentru carte, dar și pentru mine), cu greu am putut să reduc la tăcere, măcar un pic, demonul critic dinăuntrul meu. Recunosc că dezamăgirea mi-a fost mare tocmai pentru că entuziasmul inițial a fost și el mare.

În primul rând, mi-au sărit în ochi rapid, de la primele pagini, niște cuvinte care sunt ca nuca-n perete în limbajul voit popular-arhaic în care este scrisă cartea: „sorginte”, „carnagiu”, „desconsiderare”. Am remarcat în treacăt și că, dacă tot se dorea un asemenea limbaj, „nimeni” putea fi scris mai degrabă ca „nimenea”.

Când am întâlnit „șpighel” la p. 16 am renunțat să mai contabilizez scăpările lingvistice, pentru că îmi doream totuși să mă pot bucura de poveste. Pe vremuri (alea de pe când se dorește a fi limbajul din carte), împrumuturile erau din limbile slavice, de exemplu, nu din italiană, franceză sau germană.

Nu e ușor să scrii într-un asemenea limbaj, știu. Dar dacă tot o faci, fă-o calumea. Mă rog, cum ziceam, majoritatea cititorilor nu au sensibilități d-astea lingvistice ca mine, așa că nu observă/nu-i deranjează. Este o treabă a naibii de grea să te înhami la așa ceva, nici dlui Cărtărescu nu i-a ieșit perfect în Theodoros (urmează să zic și despre el, încă n-am terminat de citit, m-au deraiat altele). Este o muncă de cercetare etimologică monstruoasă ca să poți scrie ceva care să sune autentic. Ca idee, un frumos exemplu, foarte bine executat, este documentul tretilogofătului lui Constantin Chiriță (Cireșarii, vol. 2 - Castelul fetei în alb).

Și, la urma-urmei, mie mi-ar fi plăcut ca basmul să fie povestit într-un limbaj mai „modern”, fără acest exercițiu de stil, pentru că mă „împedic” în lectură de unele dintre arhaismele și regionalismele alea (și de cuvintele nelalocul lor) și mi-e ciudă că-mi întrerup cursul lecturii.

Bun. Acum că mi-am vărsat oful despre limbajul folosit, să vorbim și despre poveste.

Aflăm că Ana (fata care la început pare că ne este prezentată ca protagonistă) este concubina unui rege (ok, nu judecăm pe nimeni și, în plus, ne plac anti-eroii), dar apoi cale de câteva pagini ni se povestește numai de regele ăla. Serios, am fost foarte nedumerită, chiar am dat câteva pagini înainte, pentru că eu credeam că ea e personajul principal. M-au plictisit cumplit paginile alea. Nu le-am înțeles rostul. Era clar din primele paragrafe că regele e nașpa rău, nu mai era necesar să mi se explice cu subiect și predicat pe trei pagini treaba asta.

Oricum, per total, adică în toată cartea, e prea mult despre rege. Nu ne interesează regele. Ne interesează Ana, ne interesează poate și Krai, poate și amicul lui, dar regele nu, e doar incidental. Și ar fi fost bine să nu i se dedice atâtea pagini.

De fapt, eu am crezut că personajul principal este Ana. Am fost dezamăgită când m-am prins că nu e. Și nici nu-i înțeleg rostul în poveste. La ce bun să creezi un personaj feminin interesant dacă îl abandonezi ca să te concentrezi pe două personaje masculine cu povești banale? Că sunt totuși destul de banale, în ciuda înflăcărării resimțite de Krai (că la Kostei nu e nimic neobișnuit, nici măcar remușcarea care îl bântuie, aia e o treabă clasică).

Alte nedumeriri din partea mea:

• la p. 31 aflu cu stupoare că pe vremuri boierii dormeau sub plăpumi umplute cu puf de pinguin;

• de unde știa moașa/doica aia să scrie? Chiar și vrăjitoare fiind, ea n-ar fi fost educată (pe vremea aia) și toate vrăjile ar fi fost orale, transmise ca atare. Mă rog, basm :p

• regina albinelor care îl roagă pe prinț să le pună apă lângă mușuroi - sunt foarte rare albinele care trăiesc sub pământ și alea sunt în general solitare, nu trăiesc în roiuri cu regină etc.;

• harapul care mai apoi e descris ca alb (mai alb decât prințul) - bucata aia o fi fost împrumutată din Harap Alb? Numai că acolo Spânul îi ia locul lui HA și îi dă numele asta oximoronic în bătaie de joc (pentru cine nu știe: harap = arap = arab = negricios);

• amestecă în același spațiu (aceeași țară) varegii (normanzii) cu grofii (conți maghiari), în timp ce caftanul și imineii regelui ar sugera mai degrabă un spațiu greco-turcesc.

Altfel, foarte bine realizată paralela cu ce se întâmplă în zilele noastre. Aș fi râs dacă n-ar fi fost de plâns... oamenii au rămas la fel de naivi și de ușor de manipulat ca pe vremea când n-aveau niciun acces la educație și la mijloace de informare.

Numele mi s-au părut cam prea asemănătoare, totuși: Krai (🙄), Kostei (lol), Kozmi...

Iar povestea lui Dov Zamyslyuk e cam ca povestea lui Tom Bombadil în „Stăpânul Inelelor” (pentru cine nu știe: dacă îl eliminăm, povestea nu suferă deloc).

Prea multe descrieri lungi, prea multe flashback-uri/povești din trecut (prea lungi și astea), m-au cam plictisit.

Plus că nu înțeleg de ce am investit atâta în Krai și în povestea lui, că a fost până la urmă un mare fâs. O notă de subsol istorică, la fel ca tac-su (regele).

Și asta nu e tot :)) După trei sferturi de carte ni se prezintă un nou personaj, care ar trebui să ni se pară interesant și care e important pentru poveste. Dar este prea târziu. În acel punct nu mai am niciun chef să mai investesc atenție și timp într-un personaj nou, când ne apropiem deja de sfârșit.

Cu părere de rău (sincer), deși am vrut să-mi placă, n-am reușit. Și mi-e ciudă tocmai pentru că ar fi putut ieși ceva foarte frumos, captivant, interesant. Dar poate că a fost doar un exercițiu de stil din partea autoarei, caz în care n-am ce comenta, exercițiile nu sunt menite să fie perfecte, ci tocmai să scoată la iveală problemele, pentru a putea fi rezolvate până la următorul roman. Pe care îl aștept cu interes și cu speranță ;))

---

„Mercury Pictures Presents” de Anthony Marra (2022)

(„Mercury Pictures prezintă”, trad. Mihaela Dumitrescu)

„Într-un carusel de emoții, cu imagini fulgurante și puncte de reflecție strecurate cu umor, ironie, sarcasm sau tristețe, redescoperim arta cinematografică în contextul propagandei de război și lupta continuă pentru succesul de pe marile ecrane în vreme ce, în prim-plan, reflectorul se oprește asupra unor protagoniști de neînvins în confruntarea pe care o au de dus cu fantoma vinovăției și propriul trecut. O traumă din copilăria petrecută în Italia lui Mussolini, în atmosfera de teroare instituită de raidurile Cămășilor Negre, dublată de sentimentul de culpabilitate pentru un gest imatur care a condus la condamnarea tatălui disident într-o colonie de confino din Calabria și, în final, la destrămarea familiei, tulbură cursul firesc al vieții Mariei Lagana. Povara trecutului o urmărește și în exilul de peste ocean, la Los Angeles, unde, cu multă tenacitate, reușește să își construiască o carieră în lumea hollywoodiană a bărbaților și a jocurilor de putere, la studioul cinematografic Mercury Pictures International, punct de convergență și loc de refugiu pentru un grup eterogen de imigranți europeni.” (humanitas.ro)

Mă rog, e impropriu spus că am citit cartea asta. Pentru că am abandonat-o după primul capitol. Mi s-a părut pe atât de cumplit de neinteresantă povestea, pe cât de incitantă mi se păruse premisa. Nu m-au interesat absolut deloc personajele, nu m-a prins narațiunea, stilul nu are nimic deosebit - și am considerat că nu are rost să-mi pierd timpul cu așa ceva, când am alte cărți (turnuri întregi…) care așteaptă să fie citite.

Voi ați abandonat vreodată vreo carte / cărți după primele pagini sau după primul capitol? Daca da, care? Scrieți-mi mai jos în comentarii, chiar sunt curioasă :)